De mai multă vreme, mai precis, de când “podurile de flori”, “Mioriţa” şi Eminescu au fost terfelite pătimaş în paginile presei, îndeosebi, bucureştene, dar mai ales din momentul în care basarabenii au fost percepuţi în Ţara-Mamă (adevărat, deocamdată doar la nivel cotidian) drept potenţiali concurenţi ai locurilor de muncă doar din cauză că ar accepta salarii mai mici, iar în Basarabia se înfiera tot mai abil chipul funcţionarului român, care ar fi putut să “ ne ocupe” posturile administrative, evit, ba chiar mi-am interzis să discut în relaţiile cu fraţii din România, dar şi din Basarabia, despre subiectul sensibil, dar şi omnipresent în fiinţa oricărui basarabean cu niţică simţire românească – UNIREA. Şi nu o fac fiindcă nu aş mai avea acută nevoie să vorbesc cel puţin despre acest subiect, ci fiindcă nu vreau să adaug amărăciunii care te invadează, când vorbitorului despre UNIRE i se spune pe din partea din vest a Prutului - că stăruie pe marginea unui subiect perimat, ce-l încadrează întrun chenar penibil, tocmai bun de ridiculizat, iar pe din partea din est a aceluiaşi râu - că “las’, vei ajunge şi vei vedea ce înseamnă administrarea birocratului român”.